Mă bucur că semnificaţia unei clipe am reuşit să o ascund în mine şi că dau peste ea de fiecare dată când mă aştept mai puţin. Cât de important este un minut, o oră? Poate cât o viaţă întreagă...
Îmi pare rău să spun, dar:
- nu îmi place locul ăsta;
- m-am plictisit de oamenii superficiali şi artificiali din jurul meu;
- nu mai vreau minciună şi ipocrizie, nepăsare şi răutate;
- nu mai vreau durere şi suferinţă pretutindeni
...şi lista poate continua, dar acestea sunt principalele.
Se întâmplă să simt nevoia să plâng, iar atunci când ochii mei cer câteva lacrimi încetez să mai caut explicaţii, semnficiaţii şi argumente pentru un fapt atât de simplu. Da, e doar un fapt. Aşa cum şi bolile trebuie privite precum fapte. Ele nu sunt consecinţe, nu depind de noi, ci le primim fără drept de revendicare pentru că...pentru că aşa trebuie să fie. De ce să scormonim prin întrebări interzise şi retorice? Oare nu am putea să ne mulţumim cu atât de puţin? Şi totuşi...de ce trebuie să doară atât de tare??? Eric Emmanuel Schmitt vorbeşte cu o delicateţe inegalabilă despre sensibilitate, suferinţă, pierderea speranţei...toate privite din înfăţişarea unui copil.
Nu o să spun mai mult decât că am fost la teatru. Acolo unde merg deobicei pentru "aprovizionare" cu putere, minte şi sentimente - hrană personală. Am văzut "Oscar şi Tanti Roz" la Teatrul Bulandra (la Bucureşti, evident), în regia unei maiestre - Chris Simion. Am refuzat să citesc cartea înaintea vizionării piesei pentru că este un principiu pe care nu îl încalc orice ar fi; astfel consider eu că impactul se imprimă unitar în întreaga fiinţă. Adaug doar că mesajul este unul ales cu grijă şi migălit cu interes de către toţi cei care au lucrat la spectacol. Ideea dovedită ca fiind genială a fost reprezentată pe scenă pentru ca toţi muritorii să ia un loc în timp şi să înveţe să guste viaţa cu toate variaţiile ei bune şi rele. Pornind de la speranţa că inima firavă a unui copil are dreptul să primească câte puţin din plăcerile binemeritate ale existenţei umane într-o cruntă numărătoare inversă, povestea nu face altceva decât să deschidă curajul fiecăruia dintre noi pentru a se ajuta pe sine însuşi, iar mai apoi pe ceilalţi care strigă după o mână caldă şi un strop de dragoste.
Poate că nu aş fi fost atât de impresionată dacă nu aş fi ştiut cum e să pară imposibil să îl poţi ajuta pe cel de lângă tine. Dar am găsit o cale de a lupta pentru ceva ce îţi doreşti cu ardoare: să îL descoperi pe Dumnezeu, să ceri speranţă, încredere şi...iubire! Nimic nu ţine de noi, suntem prea mici şi prea impuri pentru a ne permite măcar să trăim singuri, conduşi de ego-ul personal.
Voi (!), ăştia care mergeţi la teatru şi vă lăudaţi cu izbânda voastră, ştiaţi voi că toate lucrurile astea le puteţi afla dintr-un singur spectacol? Ştiţi voi oare să primiţi totul din perspective atât de profunde şi de adevărate? Ştiţi voi oare să plângeţi atunci când trebuie şi să spuneţi un cuvânt blând când cineva are mare nevoie de el? Aveţi voi oare curajul să vă puneţi întrebările: "eu cine sunt?", "eu ce cred?", "eu ce aş face dacă..."?
Dacă da, atunci felicitări, există speranţă, există suflete sănătoase şi inimi palpitând!
De puteţi renunţa la tot câteva ore, atunci faceţi o plimbare până la sala Toma Caragiu a teatrului Bulandra, întrebaţi dacă mai sunt bilete la "Oscar şi Tanti Roz", luaţi-vă unul, intraţi, închideţi-vă telefoanele mobile (!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!), nu vă mai gândiţi la nimic şi urmăriţi un spectacol ce nu pare a fi teatru, ci o şansă la viaţă!
O distribuţie de excepţie, unii dintre cei mai buni actori ai teatrului românesc: Oana Pellea - în rolul lui Tanti Roz, o revenire dinamică, plină de energie, umor, sensibilitate, înţelepciune şi talent cu ajutorul căruia proiectează mintea spectatorului exact acolo unde îşi doreşte dumneaei. Marius Manole întruchipând copilul Oscar, aflat în lumea curiozităţii şi a suferinţei şi descoperind frumuseţea dragostei redă pas cu pas evoluţia acestuia, impresionând parcă cu nevinovăţia specifică, dar şi cu implicarea emoţională dificilă. Antoaneta Cojocaru în interpretarea micuţei Peggy Blue, personaj conturat cu multă delicateţe, inocenţă şi feminitate. Cristina Casian într-un rol deosebit, Bacon, surprinzând prin naturaleţe şi transpunere totală în firul acţiunii.
M-am întins prea mult... dar, amintindu-mi finalul piesei... "Numai Dumnezeu are dreptul să mă trezească."!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu