Mă uit în sus, încercând să pătrund pânza aproape invizbilă a umbrelei şi să simt picăturile de ploaie pe care le aud lovindu-se de mine asemenea valurilor de stânci. Deşi tălpile-mi sunt îngheţate, le simt moi şi încrezătoare. Nu mi-e frig.
Aş vrea doar să pot atinge ploaia, să o cuprind in palme, să o gust cu varful limbii şi apoi să o închistez în sufletul meu. Iubesc cu patimă ploaia! Mi-ar plăcea chiar să fiu umbrela ce întâmpină picăturile grăbite, oprindu-le din cadenţa pătimaşă!
Dacă închid ochii, mi se pare că merg prin ploaie, o aud, îi simt mirosul, dar eu rămân mereu uscată; orice aş face, ea nu ma udă. Port mereu aceeaşi rochie verde, iar fericirea inexplicabilă ce mă inundă mă face să nu îmi mai doresc nimic…decât să fim doar eu şi ploaia! Să calc pe picături, să le culeg, să le suflu ca şi când ar avea aripi, apoi ele să revină iar şi iar la mine!
Dar iată că deschid ochii… îmi dau seama că m-am înălţat şi nu mai pot atinge apa, tălpile-mi sunt însetate; dar iată că se porneşte ploaia şi, pentru prima dată, simt fiecare strop topindu-se pe pielea mea. Curând voi fi şi eu ca ei…pe pielea altcuiva…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu