Escape

M-am îndrăgostit de poze. Mă gândesc adesea cum ar fi să privesc lumea dintr-o poză. Să fiu imună la realitate, la oameni şi la sentimente. Aş fi artificială! Nu, nu mi-ar plăcea, dar măcar aş încerca! Oare de ce îmi este atât de dor? Uneori am senzaţia că m-am împreunat cu starea permanentă de dor... Urăsc să ştiu că nu pot avea şi să îmi doresc din ce în ce mai mult. Dar de ce nu pot avea? Din laşitate, din prea puţină încredere în mine, în ceilalţi, din reţineri, din lene şi multe alte motive stupide pe care îmi place să le numesc pretexte. Asta sunt. Nişte pretexte. Cine îmi poate interzice mie să fac ceva? Nimeni. Şi totuşi nu fac... Poate ar trebui să schimb ceva. Nimeni nu schimbă nimic; totul levitează într-o nepăsare infectă şi incurabilă. Totul este impur, totul reprezintă ipocrizie, prefăcătorie şi nimeni nu are curajul să se accepte pe sine.

Vorbe goale...într-o seară banală, trecătoare, plină de gânduri...
Poate mă gândesc prea mult. Poate visez prea mult. Poate vreau prea mult.
Nu. Niciodată.