Confesiuni din scoici

M-am trezit plângând. Din întâmplare. Pe neaşteptate. Subit. Sincer. Plângeam din tot sufletul. La început, m-am gândit că poate ploaia e de vină. Sau noaptea. Nu de puţine ori acuz faptul că melancolia ar fi provocată de fenomene naturale, când, de fapt, eu, complet de una singură, mă cufund în stări singuratice. Pentru că aş putea ţine socoteala exactă a clipelor în care arunc o privire prin colţurile sufletului meu. Deobicei găsesc aici replici rămase mecanic în amintire, zâmbete şăgalnice, priviri subtile, ticuri şi jocuri de cuvinte şi, mai ales, parfum de scoici. Ele ascund părticele infime de mare...cu plaje pustii, valuri spumoase şi zgomotoase, o esenţă uşor sărată de nisip, un calm abisal şi certitudinea că totul este efemer.
Am adunat câteva în vara asta şi acum ofer câte o lacrimă fiecăreia. La conservat. Să fie înghiţite şi reciclate. Eu cred că salinitatea mării se datorează numeroaselor lamentări sentimentale cărora le-a fost confidentă. Aşa că asemenea preţiozităţi nu le poate păstra decât cu o fineţe exacerbată, înapoindu-le ciclic, la fiecare revedere cu dăruitorul iniţial.
Dar acum ştiu că amintirile amorfe au rămas la mine. Le simt prin fiece respiraţie şi timp de interminabile secunde. Le accept, le primesc aşa cum sunt: impure, imperfecte, tumultoase, infinite. Dar nu-mi sunt suficiente. Mi-e imposibil să le găsesc un sfârşit nesolicitat. Totuşi, nu s-au consumat. Nici iubirea. N-am ştiut că ar putea avea puterea de a mă domina, de a creşte involuntar, de a nu se mai termina... Se zbate în mine, inutil.