Nu-mi vine să cred că s-a mai terminat un Festival de teatru... Trece an după an și totuși îmi e din ce în ce mai greu să conștientizez că timpul se scurge atât de nonșalant.
Cu doar câteva zile în urmă stăteam în teatru și priveam de jur împrejur, la lucruri ce îmi sunt atât de cunoscute, dar, în același timp, de fiecare dată îmi par și mai minunate. În momentul despre care am menționat mai-nainte, am realizat cât de mult iubesc teatrul nostrul brăilean. Mai mult decât atât, că am crescut în el și cu el. Nu îmi mai amintesc prima și prima dată când am intrat aici, dar cert e că am atâtea amintiri legate de el, încât mă simt cea mai bogată ființă din lume. E ca și când nu îmi lipsește nimic! Probabil asta înseamnă să fii fericit. Să îți fie bine. Să fii mulțumit cu tine. Să îți vină să plângi când nimic nu pare real și cu toate astea e atât de verosimil! Să te oprești, măcar pentru o fracțiune, din a cere vieții mai mult decât ți-a dat până la momentul de față. Să îți fi suficient ție însuți. Mare minune! Se întâmplă rar, dar se întâmplă... Și poate o să le caut mai des de acum încolo.
Poate unii mă vor considera fanatică, unii obsedată, alții nebună sau poate vor exista și acei câțiva, foarte puțini, care vor înțelege exact despre ce pălăvrăgesc cu atâta entuziasm. Nu-i așa că unele lucruri pur și simplu se simt și nu necesită explicate nimănui?! Așa că de ce să o faci? De ce să aibă cineva preteția asta. De ce să încerci să convingi pe cineva de ceva dacă el e Toma Necredinciosul? Lasă-l în mediocritatea lui! Chiar ar trebui să nu ne mai pese atât de mult de ceea ce zice unul și altul...
Așa, revenind. Dacă orice lucru pe lumea asta poate fi furat, mie nimeni nu-mi va lua teatrul și minunea care se produce în mine atunci când mă ascund între tainele lui, după scaune, după un pilon, după un pian, după o pălărie de la vreun costum, după vreo mașină de scris, după vreo carte prăfuită... De asta sunt cel mai sigură - că va rămâne al meu! Știu că oricând voi vrea să fiu singură, să plâng, să țip, să râd, să fiu veselă, să fiu tristă, să mă arunc în gol, să mă urc în primul tren și să plec, să fiu o pasăre, să fiu un bufon, să mă întorc în timp, să fac parte din piesele lui Sebastian, Vișniec, Camus, să-l cunosc pe Don Juan, să plec la Roma, să mint, să iubesc pe cineva în fața tuturor, să fiu un clovn, să dansez frenetic... Dacă actorii cred că numai ei au posibilitatea să fie într-o singură viață de om orice personaj și-ar dori, îi contrazic cu toată modestia! Și spectatorii pot avea același privilegiu! Pentru că teatrul e un lăcaș al imaginației nelimitate, al dorințelor îndeplinite iluzoriu, al visului neîntinat, al libertății totale a sufletului și a minții.
Cred că acesta e printre puținele lucruri pe care l-am conștientizat până acum, dar l-am ascuns atât de bine în mine, încât nici experiențele nefericite și cu atât mai puțin oamenii nu vor putea ajunge la el.
Cunoașteți cumva sentimentul care vă face să țineți cu dinții de ceva ce vă aparține în mod incontestabil? Ei bine, cam așa sunt eu cu lumea asta minunată a teatrului. Iremediabil îndrăgostită. Și știu sigur că nu sunt singura atât de prinsă în această poveste cu prinți și prințese, cu balauri și vrăjitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu