Dragă Dumnezeu,
În primul rând îţi mărturisesc că scriu gândindu-mă la Oscar! Da, la copilul de zece ani, bolnav de cancer, care a reuşit să înveţe în cel mai scurt timp posibil să guste câte puţin din fiecare sentiment şi încercare a vieţii. De ce nu m-ai lăsat şi pe mine între primele pagini ale romanului lui Schmitt? Mi-ar fi plăcut acolo! Măcar la sfârşit aş fi avut încrederea că nu am trăit degeaba. Dar aşa? Unde sunt toţi acei oameni sensibili, plini de bucurie şi de bunăvoinţă? Unde este echilibrul şi liniştea de care am atâta nevoie acum?
Aş vrea să-Ţi cer doar atât: puţin timp numai cu mine! Nu vreau să mă găsească nimeni, să nu-mi sune telefonul, să nu am în faţa ochilor nicio posibilitate de a-mi aminti de realitatea asta stupidă! O refuz! Am zis de atâtea ori că încerc să fug de mine – se pare că e o stare constantă. Ce să fac dacă simt nevoia?! Dacă aş putea, aş ţine acele ceasurilor apăsate puternic, aş închide ochii, mi-aş pune în gând ca toţi să îngheţe într-o fărâmă de surzitate, iar eu să mă urc într-un tren şi să mă dau jos, pe rând, la mare şi apoi la munte. Pentru că acolo m-aş ascunde acum. Uneori simt că aş strânge cuvântul „fericire” în braţe şi l-aş presa până mi-ar străpunge hainele, s-ar imprima pe piele şi s-ar strecura în suflet! Măcar aşa de-aş avea cum să-l am mereu doar pentru mine! Bine, poate nu mereu, dar din când în când. Ştiu că sunt egoistă, dar pentru prăpastia ce-o port cu mine secundă cu secundă din cauza indiferenţei lor, consider că toţi ceilalţi nu au dreptul la fericire! Evit pe cât posibil să le întâlnesc privirea pentru a nu mă sufoca cu superficialitatea şi nepăsarea lor! De ce nu ştiu să caute frumuseţea unui lucru simplu? De ce folosesc cuvinte atât de multe pentru a exprima marele nimic?
Închei acum. Sunt prea multe întrebări. De fapt, se cam repetă de ceva ani încoace... Încep să cred că vor rămâne pierdute pe o hârtie şi-n mintea mea, căci eu cu siguranţă nu voi reuşi vreodată să pătrund misterele unei lumi pe care n-o accept!
Crezi că pot să cer o fiinţă care să mă înţeleagă? Cred că asta ar fi fericirea supremă. Deci, e imposibil, nu?
Iartă-mă şi-ţi muţumesc că mă suporţi aşa...cu toate!
Te iubesc!
Elena
În primul rând îţi mărturisesc că scriu gândindu-mă la Oscar! Da, la copilul de zece ani, bolnav de cancer, care a reuşit să înveţe în cel mai scurt timp posibil să guste câte puţin din fiecare sentiment şi încercare a vieţii. De ce nu m-ai lăsat şi pe mine între primele pagini ale romanului lui Schmitt? Mi-ar fi plăcut acolo! Măcar la sfârşit aş fi avut încrederea că nu am trăit degeaba. Dar aşa? Unde sunt toţi acei oameni sensibili, plini de bucurie şi de bunăvoinţă? Unde este echilibrul şi liniştea de care am atâta nevoie acum?
Aş vrea să-Ţi cer doar atât: puţin timp numai cu mine! Nu vreau să mă găsească nimeni, să nu-mi sune telefonul, să nu am în faţa ochilor nicio posibilitate de a-mi aminti de realitatea asta stupidă! O refuz! Am zis de atâtea ori că încerc să fug de mine – se pare că e o stare constantă. Ce să fac dacă simt nevoia?! Dacă aş putea, aş ţine acele ceasurilor apăsate puternic, aş închide ochii, mi-aş pune în gând ca toţi să îngheţe într-o fărâmă de surzitate, iar eu să mă urc într-un tren şi să mă dau jos, pe rând, la mare şi apoi la munte. Pentru că acolo m-aş ascunde acum. Uneori simt că aş strânge cuvântul „fericire” în braţe şi l-aş presa până mi-ar străpunge hainele, s-ar imprima pe piele şi s-ar strecura în suflet! Măcar aşa de-aş avea cum să-l am mereu doar pentru mine! Bine, poate nu mereu, dar din când în când. Ştiu că sunt egoistă, dar pentru prăpastia ce-o port cu mine secundă cu secundă din cauza indiferenţei lor, consider că toţi ceilalţi nu au dreptul la fericire! Evit pe cât posibil să le întâlnesc privirea pentru a nu mă sufoca cu superficialitatea şi nepăsarea lor! De ce nu ştiu să caute frumuseţea unui lucru simplu? De ce folosesc cuvinte atât de multe pentru a exprima marele nimic?
Închei acum. Sunt prea multe întrebări. De fapt, se cam repetă de ceva ani încoace... Încep să cred că vor rămâne pierdute pe o hârtie şi-n mintea mea, căci eu cu siguranţă nu voi reuşi vreodată să pătrund misterele unei lumi pe care n-o accept!
Crezi că pot să cer o fiinţă care să mă înţeleagă? Cred că asta ar fi fericirea supremă. Deci, e imposibil, nu?
Iartă-mă şi-ţi muţumesc că mă suporţi aşa...cu toate!
Te iubesc!
Elena
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu