Fuga

Astăzi am urcat pe munte. Nu sunt sigură ce traseu am ales - cel scurt sau cel mai complicat. Adevărul este că singură fiind, nu am avut pe cine să întreb. De fapt, abia acum îmi dau seama că nu luasem la mine mai nimic. Foame şi sete nu mi-ar fi fost. M-aş fi săturat de atâtea gânduri şi oftaturi. Frig nu avea cum să îmi fie pentru că eram atât de veselă că scăpasem de toată lumea, încât puteam să ajung şi în Alaska fără să simt vreun grad.

Nu am idee cât am urcat sau pe unde am mers. Cert e că la asfinţit am ajuns destul de aproape de un vârf. Nu ştiu ce vârf era. Nici asta nu ştiu. În mod normal, oricine m-ar fi întrebat dacă am avut ceva în cap când am plecat aşa, la voia întâmplării, de zănatecă. Şi ce? Se găsea vreo situaţie de importanţă maximă care să-i cuprindă pe toţi în ultimul moment, iar eu aş fi rămas, ca deobicei, inexistentă şi invizibilă. Aşa că da, am vrut să scap de nevoia de a depinde de alţii. Nu sunt convinsă însă că am reuşit... o să aştept răsăritul, să văd ce-mi spune!
Ah, apropo, nu ştiu sigur dacă mă mai întorc! Dacă se întâmplă să treacă ceva ani şi să nu mă mai găsiţi pe nicăieri, voi fi aici, sus, o să vă fac cu mâna, fericită şi împăcată cu voi toţi.