Incursiune culturală prin „cine am fost?” şi „cine suntem?”

Aştern aceste rânduri dintr-un tren expres care a uitat să mai oprească în gările stabilite acum 2000 şi ceva de ani în urmă şi care se îndreaptă cu o forţă incomesurabilă către un an preconizat al schimbărilor şi al prosperităţii.
Cu doar câteva zile înainte de luna ianuarie, în plină criză financiară, deci fără bani în portofel, cu mâinile îngheţate şi cu gândul obosit de nenumărate reforme politice falimentare, am reuşit să îmi reîmprospătez aspiraţiile cititnd un supliment cultural lansat cu ajutorul membrilor ziarului Obiectiv – Vocea Brăilei. Aş putea adăuga că acesta a luat naştere ca o conchidere apoteotică a anului de faţă. Bănuiesc că va fi considerat o idee salvatoare, o şansă de elucidare a situaţiei brăilenilor, aflaţi în căutarea adevărului şi poate chiar a supravieţuirii la cote modeste. Indiferent de vârstă, lipsa reusurselor financiare şi a coeficientului de organizare a Statului Român a fost resimţită de fiecare în parte. Problema mai gravă ar trebui considerată indiferenţa „fruntaşilor” la nevoile şi imposibilităţile subordonaţilor lor. Ce mă miră cel mai tare este că în ziua de astăzi nimeni nu mai are curajul să strige: „Poftiţi, dragi concetăţeni democratici, la Revoluţie!”. Privind şi mai adânc în rădăcinile acestei situaţiuni, nu mai văd nici măcar o singură persoană care să aibă curajul să scrie o carte în aceste vremuri de chin, mai mult psihic şi moral, referitoare la condiţia mizeră a românilor. Fac acest paradox reîntorcându-mă la sursa de care am pomenit mai sus. În noul proiect iniţiat de familia Diana şi Cristi Corcan, Obiectiv Cultural, se schiţează o fadă comparaţie între existenţa poporului în timpul perioadei comuniste şi cea postdecembristă. Desigur, subiectul dezbătut se centrează în jurul a tot ceea ce înseamnă cultură, literatură, arte.
Din punctul meu de vedere, al unui personaj exterior evenimentelor, dar doritor al dezvoltării rafinamentului şi apetitului pentru bun gust, dictatura comunistă a adus şi oarecare benificii acestei ţări permanent hazardate. Fără argumente fondate sau dovezi istorice, declar faptul că atâta timp cât tovarăşul Ceauşescu s-a aflat la conducere, România s-a aflat în plin proces de înflorire – primul pas fiind, bineînţeles, evaziunea din mormanul de datorii. Deşi cetăţenii erau nevoiţi să îndure condiţii grele, nepropice unui trai mulţumitor, pe de altă parte se nutrea un viitor mai bun pentru aceşti nefericiţi. Limitarea vicierii vieţii sociale cu privitul la televizor (întâmplare absolut inevitabilă astăzi) oferea tuturor posibilitatea de a cunoaşte noţiuni precum „citit” şi „carte”. Robotizarea nu apăruse în câmpul perceptiv al oamenilor de rând; încă se bucurau de ceea ce înseamna în adevăratul sens al cuvântului „teatru”, „cinematograf”, „ieşiri la serate „ şi „participări la evenimente mondene”. Găsim un citat referitor la ceea ce am înşiruit eu şi în Obiectivul Cultural: „Sunt 12 ani de când tovarăşul Nicolae Ceauşescu a preluat conducerea partidului şi a statului, dar aceşti ani, atât de generoşi în evenimente, ne-au îmbogăţit cu o experienţă enormă, ne-au arătat dimensiunile noastre reale, chipul nostru cel adevărat şi forţa necesară.”(Augustin Buzura)
Revenind la contingent din care se zbate să fugă întreaga populaţie, observăm cum în prezent ne-am ales cu o libertate cu care nici măcar nu ştim ce să facem. În asemenea momente, în care cel mai semnificativ gest pe care am putea să il facem ar fi să adunăm de aici, de acolo, de dincolo, de peste tot credinţele fiecăruia şi să dovedim suferinţa acerbă în care ne complacem, noi plecăm capul. Mai rău de atât: uităm cine suntem, de unde venim, îngropăm principii şi naştem forfote, ne ascundem de adoptarea unei atitudini potrivnice inconvenientelor survenite şi ignorăm singura sferă care ar putea ajuta la păstrarea unei infime moralităţi – cultura, arta.
De ce astăzi se meditatizează numai emisiuni şi reportaje politice, de scandal, lucruri negative, accidente, furturi şi denigrări ale imaginii româneşti? De ce nimic nu mai cunoaşte dezvoltare şi promovare pe plan extern? De ce se caută epuizarea veniturilor băneşti şi deloc investirea în arii funcţionabile? De ce atunci când se lansează o carte, când are loc premiera unui spectacol nimeni nu contribuie cu minimul de implicare pentru a face public un asemenea eveniment? De ce acceptăm asemenea tratamente inumane? De ce suntem atât de orbi?
Mi-a plăcut ceea ce a afirmat Ion Zubaşcu (poet, publicist) în suplimentul cultural: „În România s-a făcut în timpul comunismului o salvatoare rezistenţă prin cultură. Într-un regim totalitar, care se străduia prin toate mijloacele opresive să mutileze fragila fiinţă umană, fără nici o apărare, strivind-o în tiparele şablonarde ale utopiei comuniste numite „omul nou”, dacă cei care s-au opus frontal acestui proiect dezumanizant sunt cu adevărat eroi, demni de admiraţia publică, ar trebui să fie respectaţi şi cei care – realizând că nu vor putea să schimbe lumea din jur, cu mijloacele pe car ele aveau la îndemână – s-au străduit din răsputeri să nu-i schimbe această lume stricată pe ei şi au rămas ei înşişi până la capăt.”
Fiecare în parte are dreptul să îşi exprime opinia cu privire la trecutul poporului român în domeniul culturii mai ales, să ridice semne de întrebare, ori să tragă concluzii. Dar eu mă întreb, acum în al 12-lea ceas: de ce să căutăm răspunsuri, justificări acolo unde nimic nu se poate schimba? De ce ar avea vreo relevanţă ce a fost acum 4, 10, 20 de ani în urmă de vreme ce noi nu avem capacitatea prezentă de a ne gestiona capacităţile intelectuale şi a le valorifica aşa cum s-ar cuveni? Consider că regresăm intenţionat, fără să ştim motivul sau să îl conştientizăm. Pierdem şi permitem aceste pierderi inutile până în momentul în care nu va mai rămâne decât denumirea de România uitată prin vreun manual de istorie universală sau vreo carte ce vorbeşte despre Nicolae Ceauşescu şi cruzimea sa.
Felicit frumoasa şi ingenioasa iniţiativă a creării unui asemenea supliment ce are ca scop reamintirea oamenilor a semnificaţiei încrederii în propriile resurse, a importanţei artei în viaţa cea de toate zilele şi a desprinderii de realitate pe care ţi-o oferă lecturarea câtorva pagini inedite.
Să ne imaginăm preţ de câteva clipe câte s-ar schimba dacă am renunţa la lene, dezinteres şi am redescoperi lucrurile care ne fac cu adevărat plăcere, lucrurile care ne ajută să trăim într-o lume urâtă; o lume înnegurată şi asurzitoare de ţipetele mute ale tuturor celor nu au curajul să şi le exprime! Să recunoaştem oamenii inteligenţi, curajoşi, revoluţionari, ambiţioşi şi pe cei ce nu-şi pierd speranţa, ci o păstrezează în micile momente de efuziune artistică! Să le urmăm exemplul!

Elena Coman