~"Dar în seara aceea, de cum am intrat în somptuoasa locuinţă a lui signor Ariosti, am simţit deodată că mi se usucă gâtul şi că mă dor unghiile de la mâini şi de la picioare. Era acolo, la mai puţin de zece metri, aşezată pe braţul unei canapele, cu un pahar mare în mână. Mă privea de parcă nu m-ar mai fi văzut niciodată. Până să apuc să-i spun ceva sau să-mi apropii faţa ca s-o sărut pe obraz, mi-a întins o mână plictisită şi m-a salutat în engleză, ca pe un străin oarecare:"How do you do?" Şi fără să-mi dea timp să-i răspund, mi-a întors spatele şi a intrat iarăşi în vorbă cu cei din preajma ei."
~"Cel mai rău nu e că le zic. Cel mai rău e că le simt."
~"Cum de era posibil s-o revezi după atâta vreme şi să te tulbure în aşa hal, Ricardito? Fiindcă era adevărat tot ce-i mărturisisem: tot mai eram nebun după ea. Mi-a fost de-ajuns s-o văd ca să recunosc: deşi ştiam că orice relaţie cu fata nesăbuită era sortită eşecului, singurul lucru pe care mi-l doream într-adevăr în viaţă, cu acea patimă cu care unii urmăresc averea, gloria, succesul, puterea, era s-o am pe ea, cu toate minciunile, încurcăturile, egoismul şi dispariţiile ei."
~"Când a catadicsit în sfârşit să se uite la mine, o ţineam deja în braţe şi începusem s-o dezbrac.
- Ai grijă, m-a instruit ea. Nu care cumva să-mi şifonezi hainele."
~"-Dacă tot eşti aşa de rece şi de perversă, de ce nu-l omori odată pe David Richardson, fată rea?"
~"Ţi-e frică de mine, băiete bun?"
--Fragmente (din viaţa mea cea de toate zilele) din "Rătăcirile fetei nesăbuite" de Mario Vargas Llosa--
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu