Fee Fi Fo

M-a trezit sunetul valurilor ce se spărgeau surd la mal şi probabil durerea de cap. Nu dormisem mai mult de trei ore şi simţeam cum oboseala mi se scurge câte puţin prin vene. Mi-era scârbă de mine. Eram singură. Nu ştiam unde plecase el, dar mă aşteptam să mă lase singură şi să fugă. M-am ridicat când picături de ploaie începuseră să se spargă de cort. Nu aveam pe mine decât un cearşaf şi-mi era frig. Mi se părea că tremuram toată, îmi imaginam faţa mea cu ochii încercănaţi şi pomeţi palizi. Unde puteam să mă duc? Fugisem de acasă într-un exces de depresie... Cum puteam să mă întorc ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat? Aşa gândeam atunci; dar cine era acolo să-mi zică că greşesc? Mă săturasem să le aud vocile tuturor, voci atât de banale şi de comune... Îmi doream să scap. Şi cât de matură am fost? Am luat primul tren şi s-a nimerit să mă ducă la mare. Norocul meu – nu-l meritam nici măcar pe ăsta! Din păcate mi-am dat seama că nu aveam habar ce urma să fac... Am ieşit din cort goală, încercând să mă desprind de trupul meu, în care durerea devenise insuportabilă. Şiroaiele de ploaie îşi făceau loc pe pielea mea crispată. Nu desluşeam nicio senzaţie. Călcam cu toată puterea pe nisipul rece cu speranţa că voi lăsa în urmele lăsate de tălpile mele tot ce se întâmplase în noaptea aceea...într-o singură noapte! La un moment dat, rămăşiţele de alcool mi s-au retras în picioare şi o oboseală plăcută mă opri din cadenţa gândurilor răvăşite.

Îl uram pe el pentru că m-a primit atunci când am dat fuga şi i-am mărturisit bolborosind tot ce aveam pe suflet! A fost atât de nechibzuit din partea mea! De unde am luat atâta încredere şi i-am împărtăşit-o lui? S-a comprimat totul doar într-o oază iluzorie. Ce remediu a găsit persoana în care aveam cea mai mare încredere? M-a înecat în băutură şi s-a culcat cu mine. Simplu, nu? Reţeta perfectă! Doar că nu de asta aveam nevoie... „Nu ţi-a ieşit să ştii! Ai dat-o-n bară!” Am strigat cuvintele astea cât am putut de tare, deşi plaja era pustie. Măcar m-a făcut să izbucnesc în lacrimi. Întotdeauna am fost la fel de singură... Nimănui nu i-a păsat îndeajuns încât să mă ajute să simt...ceva. Un gând oferit a fost doar un nor pe-un cer de noapte! M-am înşelat şi nu am realizat la timp că nu-mi voi găsi locul decât pe un vârf de munte sau în inima unui ocean. Refuzam să cred că eu trebuie să rămân singură atunci când îmi va fi mai greu! Şi continuam să mă amăgesc cu o dragoste spartă cu fiecare gest de-al lui. Acum chiar vreau să-l uit!

Am încercat apa. Rece! Foarte rece! Zorii abia se iveau, mi-aş fi dorit să văd răsăritul. Atunci când stăteam cu ochii pironiţi la el eram fericită! Am înaintat. Fiori urcau prin corpul meu, dar continuam să zâmbesc. Mi se părea că eram limpede şi străvezie, că valurile trec prin mine şi că primele raze se zbat să mă încălzească, zadarnic, sigur. Am plutit...

Şi abia după răsărit, el s-a întors cu o pătură, privindu-mă cum îl aşteptam: singură, tăcută şi fără să fi ştiut că el chiar mă iubea... Să fi fost gestul meu inutil? Să-mi fi irosit fărâma de viaţă inconştient? Ce să mai regret acum?