The Shape Of Things

Impactul "Galei Poeziei Române Contemporane"

2011-11-22T10:45:00.001-08:00

Sâmbătă după-amiază. 19 noiembrie 2011. Bucureşti. Calea Victoriei. În faţa impetuoasei clădiri a Ateneului Român. Zeci de oameni aşteptau să fie poftiţi în fastuoasa sală. Cu toţii ne pregăteam sufleteşte pentru prestigiosul eveniment, care se anunţa a fi o premieră culturală revelatoare. Prima ediţie a "Galei Poeziei Române Contemporane" a oferit personalităţilor liricii noastre naţionale, dar şi tuturor celor iubitori de astfel de proiecte, prilejul de a se întâlni sub călăuzirea cuvintelor magice ale geniului Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România.

Sala Ateneului s-a umplut cu minute bune înaintea orei la care fusese programat evenimentul. Chipuri luminoase, ochi arzători de entuziasm şi curiozitate puteau fi observaţi atât la adolescenţi, care reprezentau categoria-ţintă a proiectului, dar şi la persoanele consacrate. Scopul acestei manifestări susţinute de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a fost aducerea la rampă a talentelor native din contemporaneitate. Cei care trebuie să fie conştienţi de aptitudinile nelimitate şi valoroase ale poeţilor români sunt, mai ales, tinerii. Ei trebuie să redescopere izvorul culturii şi dezvoltării acesteia în zilele noastre, nu să se limiteze doar la acele nume rămase în istorie, studiate la şcoală.

Cel care a coordonat întâlnirea elitistă, Nicolae Manolescu, a adus ca argument pentru oficierea anuală a acestei Gale că ea vine pentru "a face auzită şi vocea poeţilor «din cetate», sau din «city», cum se zice mai nou". A continuat cuvântarea cu întrebarea retorică "La ce bun poezie?", pe care dumnealui a reformulat-o sub forma "Avem oare nevoie de poezie?". Iată ce constatări aduce în atenţia noastră domnul Manolescu: "Cei mai mulţi ar răspunde că nu avem nicio nevoie. Cei mai mulţi s-ar lipsi de ea, fără nicio problemă. De ce? Din surzenie. Ei nu pot auzi vocea poeziei. Poezia ne spune pe limba ei ceea ce nicio altă limbă nu poate spune". În urma acestor cuvinte mlădioase şi profunde am îmbogăţit, cu siguranţă, definiţia operei lirice. Pot fi considerate o intrigare în a descoperi unicul sentiment pe care ţi-l poate oferi un poem.

Cea dintâi ediţie, în urma selecţiei domnului Manolescu, i-a adus pe scenă pe Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Nicolae Prelipceanu, Horia Gârbea, Varujan Vosganian, Nicolae Ioana, Dinu Flămând, Teodor Dună, Robert Şerban, Vasile Dan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Traian T. Coşovei, Adrian Popescu, Nichita Danilov, Emil Brumaru, Daniel Bănulescu, Leo Butnaru, Mihail Gălăţanu, Nora Iuga, Ion Mureşan. Invitatul special a fost actorul Ion Caramitru, care şi-a "împrumutat" vocea scriitorilor Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Acesta a făcut o demonstraţie de carismă, interpretând versurile cu o trăire desăvârşită, plină de emoţie şi implicare. La rândul său, Ana Blandiana a oferit un răspuns înduioşător la întrebarea "La ce bun poezie?": "La umplerea până la refuz a sălii Ateneului". Toţi creatorii invitaţi au recitat poezii proprii, convingând preţ de numai câteva clipe că harul le-a fost dăruit unor oameni minunaţi, de care poate încă nu am aflat, dar care cu siguranţă se vor evidenţia demonstrând, în acelaşi timp, nivelul impresionant al culturii române.

Muzicalitatea versurilor a fost conturată de interpretarea excepţională a cvartetului "Anima", din care fac parte Alina Şerban - vioara I, Elena Popa - vioara II, Diana Andreea Toma - violă şi Ioana ştefania Peteu - violoncel. Momentele lirice au fost intercalate de cele ale muzicii clasice fermecătoare.

O idee excepţională, o iniţiativă deosebită, care doreşte să ilumineze ambianţa şi mentalitatea autohtonă, această Gală a fost un succes incontestabil şi memorabil.

Nicolae Manolescu

Sala Ateneului Român

Ana Blandiana

Nora Iuga

Ion Caramitru

Articol apărut şi pe: http://www.obiectivbr.ro/junior/62602-impactul-qgalei-poeziei-romane-contemporaneq.html

K'boom!

2011-11-10T11:57:00.000-08:00

Antoine de Saint-Exupery definea prietenia ca fiind „în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.” Îl voi aproba pentru că aseară mi s-a adus aminte că un simplu telefon primit de la o persoană dragă te poate ajuta să renaşti din stările de melancolie, din apetenţa către singurătate, din complacerea în frământări datorate diverselor probleme şi neajunsuri.

Când mă gândesc la cum aş defini eu însămi acest dar sublim primit de fiinţele umane pentru a descoperi sensul convieţuirii în armonie şi echilibru, nu reuşesc să îmi concentrez cuvintele în jurul chintesenţei. Prietenia se fundamentează pe temeinicul, eternul şi enigmaticul sentiment al dragostei. Cum noi ne naştem cu nevoia de afecţiune permanentă din partea celor din jur, consecutiv cunoaştem noţiunea de amiciţie. Probabil este singurul lucrur care nu necesită o demonstraţie ştiinţifică, care nu se cere explicat sau motivat, care nu se poate cumpăra ori vinde şi de care nu te poţi lipsi niciodată pe durata trecerii efervescente printre cele lumeşti.

Depindem în totalitate de oameni. Constant gândurile şi trăirile noastre se raportează la persoane care ne-au influenţat în mod benefic, la cei care ne sunt alături benevol, la cei care ne-au călăuzit dezvoltarea conduitei. Orice relaţie, indiferent de felul său, se stabilizează prin intermediul apropierii celor două persoane. Starea de sinceritate şi cea de încredere poate fi atinsă doaar prin împărtăşirea diferitelor experienţe ale vieţii cotidiene. Niciodată nu putem cunoaşte un om în totalitate, dar fiindu-i alături în permanenţă, conturăm bucăţi semnificative din comportamentul său. O lacrimă ne arată că în ciuda oricăror aparenţe straşnic disimulate, sensibilitatea vieţuieşte în fiecare dintre noi. Un zâmbet sincer transmite emoţie şi determină o explozie de sentimente pozitive. O privire inteligentă anunţă că sâmburele empatiei dintre cei doi a încolţit şi că puntea de legătură între mentalităţi până atunci diferite, s-a creat.

Pentru mine ceea ce reprezintă prietenii mei nu se limitează la câteva rânduri pe o hârtie. Pentru că păstrez în mine amintiri nepreţuite, momente cu care nu mă voi mai întâlni vreodată, dar care au fost suficiente pentru a mă face să devin dependentă de cei ce îmi împărtăşesc micile nebunii fireşti.

După cum admitea Nichita Stănescu, „a avea un prieten este mai vital decât a avea un înger”. Cred acest lucru datorită grijii purtate de către cei dragi. În clipele de slăbiciune, de incertitudine, unul dintre ei a observat că ceva nu era în regulă şi în loc să irosească vorbele întrebându-mă despre ce era vorba, mi-a zâmbit, m-a luat în braţe şi mi-a tot repetat cu blândeţe că îmi va fi alături în orice situaţie, la orice oră din zi şi din noapte. Eu nu pot să mă lupt cu nevoia de a mă elibera de negativism vorbind cu un prieten despre ceea ce mă frământă. Nu am avut reţineri atunci când simţeam impetuos că trebuie să plâng, ci le-am explicat că am nevoie doar să fiu ascultată, să ştiu că cineva va fi mereu acolo şi că îi va păsa. Nimic nu te înveseleşte mai tare decât o evocare a întâmplărilor fericite, amuzante, de neuitat pe care le-ai trăit alături de apropiaţi. Fiecare lucru se nimereşte la momentul potrivit, chiar dacă nu îi elucidezi sensul imediat. Dar cu timpul descoperi că totul se întâmplă cu un scop, în favoare personală. După o suferinţă prfundă, incontestabil circumstanţele îţi vor reda încrederea şi speranţa că sunt pe drum şi clipe mai fericite.

Sunt mulţumită, împlinită şi recunoscătoare pentru toţi oamenii deosebiţi ce mi-au ieşit în cale, m-au cucerit şi mi-au devenit cei mai buni prieteni. Am încercat să învăţ cât mai multe de la ei sau împărtăşind evenimente. Ba chiar aş putea spune că am învăţat de la feţele simetrice ale sufletului meu că trebuie să găsesc minunea fiecărei zile, că nimeni şi nimic nu mă poate demoraliza, că trebuie să cred în mine, că trebuie să am curajul de a fi eu însămi, de a spune ce simt şi ce cred şi că există pe lume persoane asemănătoare mie, persoane minunate, pe care le pot întâlni într-o zi aparent potrivnică şi de care mă pot îndrăgosti iremediabil şi irevocabil.

Fascination - sunt ceea ce iubesc

2011-10-03T12:55:00.000-07:00

Nu-mi vine să cred că s-a mai terminat un Festival de teatru... Trece an după an și totuși îmi e din ce în ce mai greu să conștientizez că timpul se scurge atât de nonșalant.

Cu doar câteva zile în urmă stăteam în teatru și priveam de jur împrejur, la lucruri ce îmi sunt atât de cunoscute, dar, în același timp, de fiecare dată îmi par și mai minunate. În momentul despre care am menționat mai-nainte, am realizat cât de mult iubesc teatrul nostrul brăilean. Mai mult decât atât, că am crescut în el și cu el. Nu îmi mai amintesc prima și prima dată când am intrat aici, dar cert e că am atâtea amintiri legate de el, încât mă simt cea mai bogată ființă din lume. E ca și când nu îmi lipsește nimic! Probabil asta înseamnă să fii fericit. Să îți fie bine. Să fii mulțumit cu tine. Să îți vină să plângi când nimic nu pare real și cu toate astea e atât de verosimil! Să te oprești, măcar pentru o fracțiune, din a cere vieții mai mult decât ți-a dat până la momentul de față. Să îți fi suficient ție însuți. Mare minune! Se întâmplă rar, dar se întâmplă... Și poate o să le caut mai des de acum încolo.

Poate unii mă vor considera fanatică, unii obsedată, alții nebună sau poate vor exista și acei câțiva, foarte puțini, care vor înțelege exact despre ce pălăvrăgesc cu atâta entuziasm. Nu-i așa că unele lucruri pur și simplu se simt și nu necesită explicate nimănui?! Așa că de ce să o faci? De ce să aibă cineva preteția asta. De ce să încerci să convingi pe cineva de ceva dacă el e Toma Necredinciosul? Lasă-l în mediocritatea lui! Chiar ar trebui să nu ne mai pese atât de mult de ceea ce zice unul și altul...

Așa, revenind. Dacă orice lucru pe lumea asta poate fi furat, mie nimeni nu-mi va lua teatrul și minunea care se produce în mine atunci când mă ascund între tainele lui, după scaune, după un pilon, după un pian, după o pălărie de la vreun costum, după vreo mașină de scris, după vreo carte prăfuită... De asta sunt cel mai sigură - că va rămâne al meu! Știu că oricând voi vrea să fiu singură, să plâng, să țip, să râd, să fiu veselă, să fiu tristă, să mă arunc în gol, să mă urc în primul tren și să plec, să fiu o pasăre, să fiu un bufon, să mă întorc în timp, să fac parte din piesele lui Sebastian, Vișniec, Camus, să-l cunosc pe Don Juan, să plec la Roma, să mint, să iubesc pe cineva în fața tuturor, să fiu un clovn, să dansez frenetic... Dacă actorii cred că numai ei au posibilitatea să fie într-o singură viață de om orice personaj și-ar dori, îi contrazic cu toată modestia! Și spectatorii pot avea același privilegiu! Pentru că teatrul e un lăcaș al imaginației nelimitate, al dorințelor îndeplinite iluzoriu, al visului neîntinat, al libertății totale a sufletului și a minții.

Cred că acesta e printre puținele lucruri pe care l-am conștientizat până acum, dar l-am ascuns atât de bine în mine, încât nici experiențele nefericite și cu atât mai puțin oamenii nu vor putea ajunge la el.

Cunoașteți cumva sentimentul care vă face să țineți cu dinții de ceva ce vă aparține în mod incontestabil? Ei bine, cam așa sunt eu cu lumea asta minunată a teatrului. Iremediabil îndrăgostită. Și știu sigur că nu sunt singura atât de prinsă în această poveste cu prinți și prințese, cu balauri și vrăjitoare...

Stupefacţie! Cum să distingi un ipocrit între cunoscuţi.

2011-09-15T07:20:00.001-07:00

Suntîncăpăţânată. Într-adevăr, fac cum mă taie capul. Şi nu ascult ce mi se spune.Uneori asta poate fi o mare greşeală! În momentele în care ajungi să ţii cudinţii de un lucru, o obsesie sau chiar de o persoană poţi să nu faci cea maiînţeleaptă alegere. Îmi place să cred că încă mai există oameni care nu tedezamăgesc, care cunosc valoarea cuvântului, care au noţiunea de respectreciproc, noţiunea de prietenie, noţiunea de compromis, noţiunea de omenie! Mălupt din răsputeri cu această speranţă la care nu renunţ orice ar fi! Şi,evident, pe zi ce trece răsare câte un suflet care să-mi dovedească contrariulşi cât de lipsiţi de scrupule pot fi unii dintre noi. Ce s-a ales de societateaaceea "perfectă" pe care o visam cu toţii acum mult timp în urmă?Utopie şi nimic mai mult. Mă gândesc că poate ar trebui să mai ascult şipărerea celorlalţi pentru că uneori pot fi mai raţionali decât mine, privindtotul din exteriorul problemei. Iar ca o decizie pe care am luat-o: să nu mămai încred orbeşte în cei care nu-şi vor schimba moravul vreodată!

Şi ca să fiu eu rea şi a naibii, o să continui săcred în acei oameni pe care îi consider demni de a se numi fiinţe umane. Ce măbucură cel mai tare e că unii încă îmi sunt prieteni; sunt recunoscătoarepentru şansa de a fi întâlnit de-a lungul anilor persoane luminoase, care m-auajutat să cresc, să gust atât din bune cât şi din rele, să descopăr ce înseamnăsă ţii la cineva şi să fii capabil de orice pentru a-l ajuta în orice secundă. Amcrescut frumos datorită prietenilor mei, aşa că spun cu inima deschisă căprietenia este cel mai frumos dar pe care îl primim de la cei din jur.

Ţinând cont de toate acestea, stau câteodată şi măîntreb cum şi de ce unii iau prietenia, îşi şterg picioarele pe ea şi o dau lareciclare?! Cu ce mai rămân? Prostie şi singurătate. Te îmbuibi cu ele pânădevii diform. E ca atunci când eşti pe stradă, cerul se întunecă, începe săplouă cu găleata şi deşi tu ai o umbrelă în mână, te întrebi "Acum ce fac?Unde mă adăpostesc?". Stupid!

Geta life, good people! You can't live on your own, without friends and withoutsomeone who cares about you!

Paris...un vieux amour...

2011-09-10T13:22:00.000-07:00

Seară de film. Chiar dacă nu era tocmai în plan, colegele mele m-au scos la cinema. Şi bine au făcut. Îmi doream demult să văd Midnight in Paris, în regia lui Woody Allen. Şi cu asta am zis tot. Mi-a plăcut. A trezit toată melancolia din mine. Bineînţeles, pelicula este realizată în stilul tipic Allen. L-aş putea recunoaşte dintr-o mie - după modul de filmare a cadrelor, după ambient, după temă, după coloana sonoră, după firul epic, după absolut orice. E unic, special şi genial!

Ca să nu mai zic că m-am reîndrăgostit de Marion Cotillard, de Franţa, evident, de Paris, de muzica franţuzească şi de Belle Époque! E fantastic cum un film poate să te poarte departe, foarte departe, pe iluzii şi dorinţe ireale, dar captivante.

Cu ocazia aceasta, mi-am extins colecţia de melodii franţuzeşti vechi. Pentru romanticii incurabili, câteva ore de "french air" te ajută să renaşti din amintiri şi amoruri apuse. Mă simt îmbătată de sensibilitate, stârnită de frenezia visării, uitată de timp, împrăştiată pe sunete şi acorduri, mai nerăbdătoare ca niciodată să iubesc; să iubesc frumosul, să iubesc muzica, să iubesc aşa cum ştiu.
Îmi place, ce mai! Pentru astfel de momente chiar ajungi să vrei să vezi ce se va mai întâmpla şi în ziua ce urmează.

Mi-e aşa de dor de Franţa... M-aş întoarce oricând. Momentan, doar cu gândul şi sufletul. Te iau cu mine dacă vrei!

Şi acum un deliciu franţuzesc: un colaj de melodii "merveilleux"! Acordă-ţi prioritate pe sensul unic al imaginaţiei!

1 Septembrie. Încă nu e toamnă!

2011-09-01T12:34:00.000-07:00

Ultimul meu test la română din clasa a X-a. Genial subiect, nu-i aşa? Mi s-a dat un titlu ce poate însemna atâtea şi atâtea lucruri. Asta mi-a ieşit mie! Mă bucur că mi-am întâlnit toţi profii de română de până acum! Datorită lor iubesc să-mi aştern gândurile pe hârtie şi să nu mi se mai pară atât de absurde, imposibile sau utopice.

De ce...EU?

Sărută-mă! Îmi place când mă priveşti cu drag, zâmbeşti şăgalnic, te apropii şi mă săruţi pe vârful nasului. Mi-era teamă că pierdusem orice sâmbure al copilăriei, însă tu readuci în simţiri stângăciile, inocenţa şi sensibilitatea de care încerc să fug inutil. Mă simt bine cu mine.
Ai venit pe neaşteptate în sufletul meu. Nu te aşteptam, dar te strigam cu disperare, neştiind cum arăţi sau cum iubeşti. Câtă nevoie aveam să mă opreşti din agonia singurătăţii şi să mă înveţi ră răsuflu încrezătoare! În sfârşit aflasem că fiecare minut ascunde mai mult decât timp egoist: o fracţiune de emoţie, o minusculă minune a fiecărei zile, un prilej primejdios de a deveni dependentă de tine.
Dacă vrei să ştii, ai fost ca un păcat. Te-ai apropiat misterios, lent, ai cucerit inconştient fiecare gând de-al meu, te-ai infiltrat în ele, mi-ai lăsat parfum pe buze după ce m-ai sufocat în braţele tale, m-ai îmbătat cu tonul vocii tale şi m-ai otrăvit cu ticurile tale. Oare ai ştiut vreun moment ce efect aveai asupra mea? M-ai păcălit prea mult. Te-am lăsat să mă pătrunzi cu felul tău arzător de a te dărui. Ţi-am primit optimismul, apropierea dominatoare, zâmbetul simplu, cuceritor, voinţa însetată de a-ţi trăi viaţa strop cu strop. M-am ascuns în tine şi mă strângeai atât de tare încât m-ai făcut să cred că eşti real.
Te-ai dizolvat în trecut înainte să îmi dau seama. Dacă ţi-a păsat sau nu ce laşi în urmă, pe niciunul dintre noi nu ne interesează. Anotimpurile s-au schimbat. Şi cu toate astea, dorul tău îmi consumă energia şi mai ales speranţa. Speranţa că ne vom reîntâlni când vom avea nevoie unul de celălalt, că ne vom chema în tăcere.
Uneori mă chinui întrebându-mă "de ce eu?" şi tot degeaba. Nu regret decât că ai plecat prea repede. Nu am terminat tot ce aveam de spus, nu m-am săturat de tine. Mi-aş fi dorit să nu mi se fi întâmplat mie. Dar asta m-a făcut să nu renunţ la tine. Mă lupt să nu te vreau şi tot nu pot. Aşa că m-am obişnuit deja.

Îmbracă-mă în verde!

2011-06-27T15:15:00.000-07:00

Răspuns la provocarea de a ne exprima opinia în legătură cu întrebarea: „Care crezi ca sunt cele mai importante masuri pe care autoritatile si locuitorii ar trebui sa le ia pentru a imbunatati calitatea mediului din orasul tau?”, iniţiată de “Umbrela Verde” – www.umbrelaverde.ro

Bună!

Mă numesc Elena. Sunt doar un copil. Bine, poate un copil mai mare. Am 17 ani şi aş vrea să te rog ceva, vrei? Nu o să dureze mult. Câteva minute. Aşa. Priveşte-mă în ochi! Ce vezi? Nu vezi nimic, nu-i aşa? Nu. Gândurile mele nu pot fi pătrunse, dar nu din cauza mea, nu, nu, ci datorită putreziciunii inimii tale. E aşa urât la tine acolo! Poate ar trebui să faci puţină curăţenie! Aruncă regretele şi amintirile pustiitoare, negative, ce îţi fac sufletul să încetinească din privitul către un viior senin! Uită că a fost urât şi rău! Dă-mi mâna şi hai să încercăm! Nu-ţi fie frică! Îţi promit că va fi secretul nostru! Iar de îţi va lipsi curajul, îl voi împărţi pe al meu cu tine. E suficient pentru toată lumea.

Uite, dacă binevoieşti să mă crezi, eu sunt de părere că ne-am putea cunoaşte mai bine dacă în apropiere ar exista un parc. Un loc luminos, plin de sănătate, bucurie, de energie, de râsete, de păsări cântând. Un loc unde să se afle câteva rulote la intrare unde să-ţi laşi grijile, greutăţile şi imposibilităţile. Nu-i aşa că dacă închizi ochii ţi l-ai putea imagina? Mie mi-ar plăcea să am grijă de el. M-aş trezi în zori, încrezătoare în ziua ce tocmai începe pentru că aş şti că o să fac cunoştinţă cu alţi oameni fericiţi, care se plimbă din plăcere pe aleile străjuite de tei parfumaţi, că o să îi arăt naturii că îmi pasă. I-aş lua şi pe ceilalţi prieteni şi, jucându-ne, rumenindu-ne sub razele îmbietoare ale soarelui, am aduna deşeurile şi lucrurile urâte „abandonate” de câţiva leneşi şi nepăsători. Chiar am face asta. Iar apoi, ne-am lua la întrecere cu rolele sau bicicletele. Ce mai distracţie!

Dar mă întristez uneori ştiind că totul este doar în imaginaţia mea. Mă hrănesc cu iluzii. Realitatea nu e atât de frumoasă pe cât o descriu eu. Dar aş putea să o schimb! Mă crezi că aş avea voinţa aceasta? M-aş duce să le propun celor „mari”, celor care „pot” să-mi îndeplinească visul şi sunt sigură că m-ar asculta. Sunt sigură că şi lor le-ar plăcea tare mult!

Apoi, le-aş sugera să îi răsplătească pe cei ce se implică într-o acţiune de ocrotire a naturii. Asta pentru început, bineînţeles! Să se organizeze evenimente, cum ar fi spectacole de teatru, concerte, pizza şi sucuri pe gratis, dar acestea numai pentru cei care ar dovedi că îşi dores cu adevărat să schimbe lumea într-un loc mai curat, mai primitor, mai plăcut.

A, şi mi-a mai venit o idee! Să se stabilească o zi în care toţi cetăţenii să se relaxeze plimbându-se pe jos, ori cu bicicleta, rolele sau orice alt mijloc ce nu implică poluare şi distrugere a aerului, fără de care vom muri în cele din urmă. Parcă încercăm pe zi ce trece să îl îndepărtăm şi mai mult. Oare nu ştim cât de indispensabil ne este?! Eu, aşa copil cum sunt, m-aş urca pe cel mai înalt vârf muntos şi aş inspira cât de mult aş putea mireasma brazilor, a cerului, a norilor, a pământului jilav, al izvoarelor, ca să primesc un suflu incredibil de puternic, ca să mă simt sănătoasă şi plină de viaţă!

Tu nu crezi că putem face ceva măreţ împreună? Eu pariez că da. E momentul să încercăm! Haide, haide! Ia-ţi liber de la serviciu, ori dacă eşti în vacanţă şi mai bine. Pune-ţi adidaşii în picioare, zâmbeşte cât poţi de larg şi hai să ne întâlnim sub teiul cel falnic. Te aştept acolo! Să nu întârzii!

Dor, dor, de 3 ori dor

2011-06-01T12:50:00.000-07:00

Cum să-ţi fie atât de dor de o persoană? O simplă persoană, o fiinţă umană, un necunoscut. Cum? Cum e posibil aşa ceva?
De ce să te consume atât de mult un asemenea sentiment?
De ce să îţi doreşti ceva şi să fie zadarnic?

Vreau să nu-mi mai fie dor. De fapt, vreau să fie lângă mine. Atunci când vreau eu, atunci când mi se pune pata. Sau să fiu eu mai aproape. Sau să fie totul mult mai simplu.

Doar vreau... Şi nu rezolv nimic cu asta...

Vreau!

2011-03-20T13:04:00.000-07:00

Daţi-mi ghiocei!
Daţi-mi o fărâmă de soare!
Daţi-mi un val şi un fâlfâit de porumbel!
Daţi-mi o cabană în vârful muntelui!
Daţi-mi o sticlă de vin roşu şi un pahar să-l sparg!
Daţi-mi un vis, să cred în el!
Daţi-mi un ruj, să-i las parfumul buzelor mele scrijelit pe oglindă!
Daţi-mi mai repede vara!
Daţi-mi un cub de gheaţă să mă joc cu el!
Daţi-mi amintirile alea odată înapoi sau dacă nu, duceţi-mă acum acolo!
Daţi-mi un an, câteva zile, puţine minute şi o singură secundă ca să o iau de la capăt!
Daţi-mi o dimineaţă leneşă!
Daţi-mi un sărut cald pe frunte, unul pe ochi şi unul pe obraji!
Daţi-mi un strop de linişte!
Daţi-mi o scară, să încerc să ajung deasupra voastră, să vă privesc şi să vă schimb!
Daţi-mi o altă şansă!
Daţi-mi câte o parte din voi ca să fiu mai încrezătoare în chipurile voastre!
Daţi-mi o ţigară mentolată!
Daţi-mi o cutie cu bomboane însiropate!
Daţi-mi o maşină mică şi o autostradă goală!
Daţi-mi o invitaţie la bal!
Daţi-mi o plajă pustie!
Daţi-mi flori, multe flori!
Daţi-mi speranţe!
Daţi-mi un pian şi o chitară!
Daţi-mi un apus de neuitat!
Daţi-mi o căpşună!
Daţi-mi ceva unic, ceva ce nu mai are nimeni!
Daţi-mi tot ce vă e mai drag şi promit să le păstrez bine de tot!

Daţi-mi drumul să zbor!

Ce e azi şi ce e mâine?

2011-03-17T15:12:00.000-07:00

Adun buline după buline.
Închid ochii, le ghicesc uşoare şi firave. Le apropii de gură.
Miros a primăvară goală. Le apropii de nas.
Puţin dulci, unele chiar amăruie. Le ascult.
Ele tac. Mă gândesc să suflu-n ele!
Tot degeaba. Nu cred că mai pot redeveni fluturi.
Culoarea s-a evaporat din ele. Se suprapun, vor să se-ncălzească.
Dar ceva lipseşte. Un soi de sentimente - rare, rafinate şi cochete.
Le-au avut şi au uitat de ele. Le-au uitat pe undeva. Le-or fi lăsat cuiva...
Şi glas nu mai au să ceară apropierea înapoi.

...Bulinele mele sunt zilele de azi, poate şi de mâine.

Fuga

2011-03-17T14:46:00.000-07:00

Astăzi am urcat pe munte. Nu sunt sigură ce traseu am ales - cel scurt sau cel mai complicat. Adevărul este că singură fiind, nu am avut pe cine să întreb. De fapt, abia acum îmi dau seama că nu luasem la mine mai nimic. Foame şi sete nu mi-ar fi fost. M-aş fi săturat de atâtea gânduri şi oftaturi. Frig nu avea cum să îmi fie pentru că eram atât de veselă că scăpasem de toată lumea, încât puteam să ajung şi în Alaska fără să simt vreun grad.

Nu am idee cât am urcat sau pe unde am mers. Cert e că la asfinţit am ajuns destul de aproape de un vârf. Nu ştiu ce vârf era. Nici asta nu ştiu. În mod normal, oricine m-ar fi întrebat dacă am avut ceva în cap când am plecat aşa, la voia întâmplării, de zănatecă. Şi ce? Se găsea vreo situaţie de importanţă maximă care să-i cuprindă pe toţi în ultimul moment, iar eu aş fi rămas, ca deobicei, inexistentă şi invizibilă. Aşa că da, am vrut să scap de nevoia de a depinde de alţii. Nu sunt convinsă însă că am reuşit... o să aştept răsăritul, să văd ce-mi spune!
Ah, apropo, nu ştiu sigur dacă mă mai întorc! Dacă se întâmplă să treacă ceva ani şi să nu mă mai găsiţi pe nicăieri, voi fi aici, sus, o să vă fac cu mâna, fericită şi împăcată cu voi toţi.

Je l'aime, Je l'aime

2011-02-10T13:22:00.000-08:00

Et Si Ce Soir Je Te...

Si ce soir je te racontais une histoire?
L'histoire de ces deux personnes qui n'osaient croire,
Que l'amour n'était pas pour eux, mais les autres,
L'amour n'est ni le tien, le mien, mais le nôtre.

Et si ce soir je te chantais une chanson?
Qui exprimait mes désirs et émotions,
Dans le refrain, ton prénom je le crierai,
Et dans ton coeur, en or le mien je graverai.

Et si ce soir je t'écrivais un poème?
Qui parlerai d'une fille pour qui l'être suprême,
C'est ni une légende ni une fable ni un dieu,
Un mec à qui elle voue l'amour glorieux.

Mais je ne ferai rien de tout cela,
Je vais lever mes yeux et mirer le ciel,
J'y verrai ton étoile, je penserai à toi,
Et puis je dirais simplement que je t'aime...

- Marie-Claude O'Reilly –

Pourquoi S'Aimer?

Pourquoi y croire.
Pourquoi y penser.
Pourquoi le vouloir.
Pourquoi l'oser.

Parce que dans ce monde et cette vie de misère
Il donne un espoir de bonheur et de joie.
Parce que dans nos coeurs fragiles d'une douceur amère
Il donne une raison à notre si belle foie.

Pourquoi lui sourire.
Pourquoi lui montrer.
Pourquoi l'entretenir.
Pourquoi l'idolâtrer.

Parce que dans les bons comme les pires moments,
Il donne une envie de vivre et d'apprécier.
Parce que dans son feu des plus ardents
Il donne l'espoir de se voir récompenser.

Pourquoi en goûter.
Pourquoi en jouir.
Pourquoi le louer.
Pourquoi le maintenir.

Parce que nous les hommes nous en avons besoin,
Pour pouvoir déguster son si beau plaisir.
Parce que sans lui, c'est l'impression d'un vide au loin,
Que seul lui peut combattre et détruire.

Pourquoi s'en nourrir.
Pourquoi s'en abreuver.
Pourquoi s'investir.
Pourquoi s'aimer.

Parce qu'au fond de nous, il nous donne faim,
De tout ce qu'il pourrait nous apporter.
Parce qu'après tout, lorsque sa flamme brûlante nous rejoins,
Il nous berce et sait nous faire danser.

- Marc Mezei –

De-am şti să iubim iubirea...

2011-01-08T14:12:00.000-08:00

Fericirea supremă stă in iubire.

Mi-am dat seama recent că singurii oameni care pot fi cu adevărat fericiţi sunt cei care iubesc şi cărora li se împărtăşeşte acest sentiment.

Greutatea stă în găsirea persoanei potrivite. Uneori pare o căutare continuă şi nefolositoare, ba chiar dureroasă.

Mai trist este atunci când pierzi o şansă din cauza ascultării de unul şi de celălalt. Regretele sunt cele mai chinuitoare coşmaruri.

Îmi place atât de mult să privesc chipurile oamenilor îndrăgostiţi!

Am senzaţie că atunci înţeleg sensul vieţii, înţeleg ce înseasmnă să nu îţi pese de nimic altceva, înţeleg că poţi face orice sacrificiu fără să îţi pară rău, înţeleg că poate fi posibil să împarţi TOTUL cu cealaltă persoană de lângă tine.

De-am şti cum să iubim iubirea...

Incursiune culturală prin „cine am fost?” şi „cine suntem?”

2010-12-29T13:07:00.000-08:00

Aştern aceste rânduri dintr-un tren expres care a uitat să mai oprească în gările stabilite acum 2000 şi ceva de ani în urmă şi care se îndreaptă cu o forţă incomesurabilă către un an preconizat al schimbărilor şi al prosperităţii.
Cu doar câteva zile înainte de luna ianuarie, în plină criză financiară, deci fără bani în portofel, cu mâinile îngheţate şi cu gândul obosit de nenumărate reforme politice falimentare, am reuşit să îmi reîmprospătez aspiraţiile cititnd un supliment cultural lansat cu ajutorul membrilor ziarului Obiectiv – Vocea Brăilei. Aş putea adăuga că acesta a luat naştere ca o conchidere apoteotică a anului de faţă. Bănuiesc că va fi considerat o idee salvatoare, o şansă de elucidare a situaţiei brăilenilor, aflaţi în căutarea adevărului şi poate chiar a supravieţuirii la cote modeste. Indiferent de vârstă, lipsa reusurselor financiare şi a coeficientului de organizare a Statului Român a fost resimţită de fiecare în parte. Problema mai gravă ar trebui considerată indiferenţa „fruntaşilor” la nevoile şi imposibilităţile subordonaţilor lor. Ce mă miră cel mai tare este că în ziua de astăzi nimeni nu mai are curajul să strige: „Poftiţi, dragi concetăţeni democratici, la Revoluţie!”. Privind şi mai adânc în rădăcinile acestei situaţiuni, nu mai văd nici măcar o singură persoană care să aibă curajul să scrie o carte în aceste vremuri de chin, mai mult psihic şi moral, referitoare la condiţia mizeră a românilor. Fac acest paradox reîntorcându-mă la sursa de care am pomenit mai sus. În noul proiect iniţiat de familia Diana şi Cristi Corcan, Obiectiv Cultural, se schiţează o fadă comparaţie între existenţa poporului în timpul perioadei comuniste şi cea postdecembristă. Desigur, subiectul dezbătut se centrează în jurul a tot ceea ce înseamnă cultură, literatură, arte.
Din punctul meu de vedere, al unui personaj exterior evenimentelor, dar doritor al dezvoltării rafinamentului şi apetitului pentru bun gust, dictatura comunistă a adus şi oarecare benificii acestei ţări permanent hazardate. Fără argumente fondate sau dovezi istorice, declar faptul că atâta timp cât tovarăşul Ceauşescu s-a aflat la conducere, România s-a aflat în plin proces de înflorire – primul pas fiind, bineînţeles, evaziunea din mormanul de datorii. Deşi cetăţenii erau nevoiţi să îndure condiţii grele, nepropice unui trai mulţumitor, pe de altă parte se nutrea un viitor mai bun pentru aceşti nefericiţi. Limitarea vicierii vieţii sociale cu privitul la televizor (întâmplare absolut inevitabilă astăzi) oferea tuturor posibilitatea de a cunoaşte noţiuni precum „citit” şi „carte”. Robotizarea nu apăruse în câmpul perceptiv al oamenilor de rând; încă se bucurau de ceea ce înseamna în adevăratul sens al cuvântului „teatru”, „cinematograf”, „ieşiri la serate „ şi „participări la evenimente mondene”. Găsim un citat referitor la ceea ce am înşiruit eu şi în Obiectivul Cultural: „Sunt 12 ani de când tovarăşul Nicolae Ceauşescu a preluat conducerea partidului şi a statului, dar aceşti ani, atât de generoşi în evenimente, ne-au îmbogăţit cu o experienţă enormă, ne-au arătat dimensiunile noastre reale, chipul nostru cel adevărat şi forţa necesară.”(Augustin Buzura)
Revenind la contingent din care se zbate să fugă întreaga populaţie, observăm cum în prezent ne-am ales cu o libertate cu care nici măcar nu ştim ce să facem. În asemenea momente, în care cel mai semnificativ gest pe care am putea să il facem ar fi să adunăm de aici, de acolo, de dincolo, de peste tot credinţele fiecăruia şi să dovedim suferinţa acerbă în care ne complacem, noi plecăm capul. Mai rău de atât: uităm cine suntem, de unde venim, îngropăm principii şi naştem forfote, ne ascundem de adoptarea unei atitudini potrivnice inconvenientelor survenite şi ignorăm singura sferă care ar putea ajuta la păstrarea unei infime moralităţi – cultura, arta.
De ce astăzi se meditatizează numai emisiuni şi reportaje politice, de scandal, lucruri negative, accidente, furturi şi denigrări ale imaginii româneşti? De ce nimic nu mai cunoaşte dezvoltare şi promovare pe plan extern? De ce se caută epuizarea veniturilor băneşti şi deloc investirea în arii funcţionabile? De ce atunci când se lansează o carte, când are loc premiera unui spectacol nimeni nu contribuie cu minimul de implicare pentru a face public un asemenea eveniment? De ce acceptăm asemenea tratamente inumane? De ce suntem atât de orbi?
Mi-a plăcut ceea ce a afirmat Ion Zubaşcu (poet, publicist) în suplimentul cultural: „În România s-a făcut în timpul comunismului o salvatoare rezistenţă prin cultură. Într-un regim totalitar, care se străduia prin toate mijloacele opresive să mutileze fragila fiinţă umană, fără nici o apărare, strivind-o în tiparele şablonarde ale utopiei comuniste numite „omul nou”, dacă cei care s-au opus frontal acestui proiect dezumanizant sunt cu adevărat eroi, demni de admiraţia publică, ar trebui să fie respectaţi şi cei care – realizând că nu vor putea să schimbe lumea din jur, cu mijloacele pe car ele aveau la îndemână – s-au străduit din răsputeri să nu-i schimbe această lume stricată pe ei şi au rămas ei înşişi până la capăt.”
Fiecare în parte are dreptul să îşi exprime opinia cu privire la trecutul poporului român în domeniul culturii mai ales, să ridice semne de întrebare, ori să tragă concluzii. Dar eu mă întreb, acum în al 12-lea ceas: de ce să căutăm răspunsuri, justificări acolo unde nimic nu se poate schimba? De ce ar avea vreo relevanţă ce a fost acum 4, 10, 20 de ani în urmă de vreme ce noi nu avem capacitatea prezentă de a ne gestiona capacităţile intelectuale şi a le valorifica aşa cum s-ar cuveni? Consider că regresăm intenţionat, fără să ştim motivul sau să îl conştientizăm. Pierdem şi permitem aceste pierderi inutile până în momentul în care nu va mai rămâne decât denumirea de România uitată prin vreun manual de istorie universală sau vreo carte ce vorbeşte despre Nicolae Ceauşescu şi cruzimea sa.
Felicit frumoasa şi ingenioasa iniţiativă a creării unui asemenea supliment ce are ca scop reamintirea oamenilor a semnificaţiei încrederii în propriile resurse, a importanţei artei în viaţa cea de toate zilele şi a desprinderii de realitate pe care ţi-o oferă lecturarea câtorva pagini inedite.
Să ne imaginăm preţ de câteva clipe câte s-ar schimba dacă am renunţa la lene, dezinteres şi am redescoperi lucrurile care ne fac cu adevărat plăcere, lucrurile care ne ajută să trăim într-o lume urâtă; o lume înnegurată şi asurzitoare de ţipetele mute ale tuturor celor nu au curajul să şi le exprime! Să recunoaştem oamenii inteligenţi, curajoşi, revoluţionari, ambiţioşi şi pe cei ce nu-şi pierd speranţa, ci o păstrezează în micile momente de efuziune artistică! Să le urmăm exemplul!

Elena Coman

Rumi's Quotes

2010-12-16T09:50:00.000-08:00

You must ask for what you really want. Don’t go back to sleep

I cannot sleep in your presence. In your absence, tears prevent me.
You watch me, my Beloved, on each sleepless night… only you see the difference

In your light I learn how to love. In your beauty, how to make poems. You dance inside my chest, where no one sees you.

Your mistakes can also lead you to the Truth.

When you ask, the answer will be given.

Do you know what the music is saying? Come follow me and you will find the way.

Come, come again, whoever you are, come! Come even if you broke your penitence a hundred times, come as you are.

Come out of the circle of time and into the circle of love…

The minute I heard my first love story I started looking for you, not knowing how blind that was. Lovers don’t finally meet somewhere. They’re in each other all along.

Out beyond ideas of wrong doing and right doing there is a field. I will meet you there.

Let the beauty of what you love be what you do.

Don’t grieve. Anything you lose comes round in another form.

Observe the wonders as they occur around you. Don’t claim them. Feel the artistry moving through and be silent.

Everyone sees the unseen in proportion to the clarity of his heart, and that depends upon how much he has polished it. Whoever has polished it more, sees more. More unseen forms becomes manifest to him.

We can’t help being thirsty, moving toward the voice of water.

It may be that the satisfaction I need depends on my going away, so that when I’ve gone and come back, I’ll find it at home.

Silence is the language of God; all else is pure translation.

One day You will take my heart completely and make it more fiery than a dragon. Your eyelashes will write on my heart the poem that could never come from the pen of a poet.

Who could be so lucky? Who comes to a lake for water and sees the reflection of moon.

Now I am sober and there’s only the hangover and the memory of love.

Question mark

2010-11-10T12:24:00.000-08:00

N-am mai scris de atat de mult timp...
Nu prea mai am ce sa zic.

Mi-e dor...
Nu stiu ce vreau...

God, help me, I beg you!!!

Josh Groban - Un amore per sempre

Thorn

2010-09-20T08:29:00.000-07:00

Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd în care numai noi, în marea noastră singurătate ne zbatem pe o planetă de provincie ca într-un târg în care nu curge apă, nu arde lumina şi în care trenurile rapide nu opresc. Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă... când pe ultima stea dacă asculţi bine auzi cum freamătă păduri şi oceane, fantastice păduri, fantastice oceane. Seri în care tot cerul e plin de semne de chemări, ca şi cum de pe o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, fiinţe care nu s-au văzut niciodată, se caută se presimt, se cheamă... Aventura acesta ridicolă, care se numeşte viata noastra, se repetă astfel de la început, sub acelaşi cer, dar cu un alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e întunecat şi opac devine luminos şi transparent, tot ceea ce încercăm fără să izbutim nici pe jumătate, gesturile noastre căzute, tot ce am fi dorit să cutezăm şi n-am cutezat, să iubim şi n-am iubit, tot se împlineşte, se amplifică, se împarte...."

~ Mihail Sebastian ~

Si mi-e dor de-o fericire fara nume, muta, necunoscuta, intima si nesfarsita...

Draga Dumnezeu...

2010-09-14T12:51:00.000-07:00

Dragă Dumnezeu,

În primul rând îţi mărturisesc că scriu gândindu-mă la Oscar! Da, la copilul de zece ani, bolnav de cancer, care a reuşit să înveţe în cel mai scurt timp posibil să guste câte puţin din fiecare sentiment şi încercare a vieţii. De ce nu m-ai lăsat şi pe mine între primele pagini ale romanului lui Schmitt? Mi-ar fi plăcut acolo! Măcar la sfârşit aş fi avut încrederea că nu am trăit degeaba. Dar aşa? Unde sunt toţi acei oameni sensibili, plini de bucurie şi de bunăvoinţă? Unde este echilibrul şi liniştea de care am atâta nevoie acum?
Aş vrea să-Ţi cer doar atât: puţin timp numai cu mine! Nu vreau să mă găsească nimeni, să nu-mi sune telefonul, să nu am în faţa ochilor nicio posibilitate de a-mi aminti de realitatea asta stupidă! O refuz! Am zis de atâtea ori că încerc să fug de mine – se pare că e o stare constantă. Ce să fac dacă simt nevoia?! Dacă aş putea, aş ţine acele ceasurilor apăsate puternic, aş închide ochii, mi-aş pune în gând ca toţi să îngheţe într-o fărâmă de surzitate, iar eu să mă urc într-un tren şi să mă dau jos, pe rând, la mare şi apoi la munte. Pentru că acolo m-aş ascunde acum. Uneori simt că aş strânge cuvântul „fericire” în braţe şi l-aş presa până mi-ar străpunge hainele, s-ar imprima pe piele şi s-ar strecura în suflet! Măcar aşa de-aş avea cum să-l am mereu doar pentru mine! Bine, poate nu mereu, dar din când în când. Ştiu că sunt egoistă, dar pentru prăpastia ce-o port cu mine secundă cu secundă din cauza indiferenţei lor, consider că toţi ceilalţi nu au dreptul la fericire! Evit pe cât posibil să le întâlnesc privirea pentru a nu mă sufoca cu superficialitatea şi nepăsarea lor! De ce nu ştiu să caute frumuseţea unui lucru simplu? De ce folosesc cuvinte atât de multe pentru a exprima marele nimic?
Închei acum. Sunt prea multe întrebări. De fapt, se cam repetă de ceva ani încoace... Încep să cred că vor rămâne pierdute pe o hârtie şi-n mintea mea, căci eu cu siguranţă nu voi reuşi vreodată să pătrund misterele unei lumi pe care n-o accept!
Crezi că pot să cer o fiinţă care să mă înţeleagă? Cred că asta ar fi fericirea supremă. Deci, e imposibil, nu?
Iartă-mă şi-ţi muţumesc că mă suporţi aşa...cu toate!
Te iubesc!

Elena

Dance me to the end of love!

2010-09-14T10:17:00.000-07:00

Leonard Cohen - Dance me to the end of love

Dance me to your beauty with a burning violin

Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in

Lift me like an olive branch and be my homeward dove